Dezumanizare

Am scris titlul si acum nu stiu sa fac o introducere, e un subiect de care ma lovesc cateodata eu in mine insami, dar pe care trebuie sa il si accept in fiecare zi in ceilalti.
Uitam sa fim oameni din ce in ce mai mult, desi incerc uneori filozofic sa le spun oamenilor cu care lucrezi: nu uitati sa fiti oameni inainte de a fi manageri.
Cu toate acestea, ca sa iti poti asigura supravietuirea intr-o societate in care noi am ales sa traim, ni se cere sa fim performanti in a produce bani pentru altii din care apoi primim si noi o cota, care oricum in rare cazuri ni se da dupa performanta. In cele mai multe cazuri, banii sunt primiti pentru cat de "ne-oameni" suntem.
Am ajuns dupa vreo 10 ani de munca sa imi dau seama ca principiile pe care am pornit sunt totusi bune, pentru ca nu m-au dus la dezumanizare accentuata. Desi undeva,intr-o ierarhie sunt - se pare - destul de bine plasata, nu accept inca dezumanizarea cronica si cu inclestari acute. Mai pe scurt nu pot face rau ca ceilalti sa devina mai "productivi" din perspectiva marilor conducatori de ierarhii. Nu imi plac conflictele artificiale si aici pierd pe partea materiala....dar nu am pierdut ceva ce este deasupra tuturor acestor valori materiale, nu am uitat sa fiu om. Pentru asta chiar nu am de ce sa fiu modesta.
Unii imi spun ca as putea sa castig mai mult, sa fiu mai sus pe scarile astea ierarhice corporatiste....poate ma mai si supraapreciaza....cu toate astea, desi nu e bine autosuficienta in nimic, aici unde sunt acum inca imi pot permite sa fiu om si asta imi aduce o implinire umana pe care nu o poti cuantifica si de care sunt dependenta.
Mai sunt uneori in ipostaza sa spun ce realizari minunate profesionale am - realizarea mea e faptul ca am reusit sa transmit cunostintele mele, ca am ajutat pe cei cu care lucrez sa obtina mai repede niste lucruri pentru care ar fi trebuit sa se chinuiasca sau sa se coboare sub conditia de om, ca sunt multi oameni in jurul meu care imi spun "multumesc" simplu si fara nici o urma de ipocrizie. Suna ipocrit ce spun aici pentru multa lume, insa chiar asta este.
A fost cel mai greu sa gasesc calea de echilibru prin care sa imi asigur si un trai material decent fara sa ma cobor sub limita umana, fara sa fac rau, fara sa lovesc in altii si fara sa bag mana unde nu trebuie.
Ma intreb de ce nimeni nu ne educa in acest sens...degeaba prindem in scoli si facultati niste oameni supraoameni, care vin la catedra cu mainile goale si iti dau comori de care nu esti constient de la inceput. Mi-e dor de cursurile de literatura, de civilizatie, de lingvistica, de contradictiile de vis pe tema etimologiei unor cuvinte pline de miez, de traducerea in franceza a lui Rebreanu si a lui Marin Preda care mi-a mancat creierii de o placere de cultura torida....mi-e dor sa mai fac o pastisa dupa Alfred de Musset.
Acum sunt un om al culturii Excel, Power Point si Outlook.

Epoca stresului

"sunt stresat", "stresul e de vina", "nu am timp", "am prea multe de facut"...de cate ori aud chestia asta intr-o zi? sau de cate ori vad persoane care , scotand la interval motivul stresului, uita sa mai salute, sa zica multumesc, uita de toate elementele care fac parte din bunul simt de baza.
Suntem in epoca stresului si alegem aceasta cale de fapt pentru lehamitea pe care o resimtim fata de anumite lucruri din viata, dar in care ne si complacem.